Azi am comandat o pizza. Nu pot să spun că îl „cunoșteam” pe respectivul curier, deși a mai sunat la ușa mea de câteva ori. Ei bine, omul acesta a produs un efect asupra mea: m-a lăsat, ca stare de spirit, un pic mai sus față de cum m-a găsit (ah, expresia „to lift one’s spirits” s-ar potrivi de minune aici). E destul de dificil de explicat ce am simțit din partea lui, mai ales că nu știu exact nici CUM am simțit. Cred că a fost ceva ca o combinație de pace interioară și bucurie (aproape copilărească), așezate, undeva, pe un pat de încredere, ce se răsfrângea în afară într-o bunătate ce s-ar fi oferit, la o adică, oricui. Poate că, într-un cuvânt, empatie – sau poate că mai mult.

Asta în ciuda faptului că interacțiunea a fost una minimală, nu cred să fi durat mai mult de un minut. Contactul vizual a fost, și el, unul limitat, cel puțin din partea mea – omul purta mască, deci nu puteam vedea nici măcar dacă sau cum zâmbește. De asemenea, replicile din partea lui s-au redus la „Bună ziua… Poftiți… Mulțumesc!” (cred că și cu un „Doamnă” strecurat pe undeva).

Și, totuși, omul acesta a lăsat o urmă asupra mea. E evident, de vreme ce acum stau s-o (des)scriu. Întâmplarea asta mi-a arătat, încă o dată, că nu suntem doar materie, ci și energie – sau, de ce nu, spirit. E clar că există ceva din ființa noastră care transpare dincolo de concret, dincolo de vizibil, și care produce un efect asupra a ceea ce ne înconjoară. Ceva care, în ciuda imponderabilității sale, e cât se poate de REAL – și poate că acel „ceva” e chiar ceea ce suntem noi, în mod esențial.

De o altă dovadă a acestui fapt, dar de natură diferită, am avut parte și ieri. De data aceasta, m-a izbit un mesaj, postat tot aici, în „grădina” cea mare a Facebook-ului, de o persoană pe care o cunosc de mulți ani. Nu mi-era adresat personal, ci, la modul general, celor care nu sunt de acord cu vaccinurile Covid (mă rog, cu obligativitatea lor, cel puțin). Cu toate astea, a fost ca o lovitură surdă, prelungă, în stomac. Genul de lovitură care se lasă cu o senzație de gol și greață. Pentru că, dincolo de cuvintele în sine, despre care nu pot spune că erau injurioase, am simțit revărsându-se, copleșitor, strivitor, ceva ca o… scârbă vecină (sau soră bună) cu ura. Am simțit că, dacă m-aș fi aflat atunci în fața persoanei respective, m-ar fi scuipat în față – sau poate chiar mai mult. Pe mine sau pe altul ca mine.

M-a surprins, bineînțeles, că am putut avea senzația aceasta, mai ales la o asemenea intensitate, de la distanță, în ciuda „tamponului” creat de mediul virtual. Dar am avut-o. Pentru că se pare că energia asta pe care o emanăm e capabilă să meargă mult mai departe decât ființa noastră fizică și să impregneze lucrurile pe care le „atinge”, inclusiv cuvintele. (Din perspectivă lingvistică, cred că am avut revelația existenței unei componente suplimentare a comunicării, chiar dincolo de partea nonverbală – mimică, gesturi – și cea paraverbală – ton, intonație. Ar fi, cred, mai greu de studiat, dar poate vom ajunge și acolo.)

Interesant a fost că, pe când mă aflam sub impactul produs de respectiva postare, o profesoară ne-a prezentat spre analiză, la un curs (online), următorul text, extras dintr-un interviu cu Patapievici. Acesta vorbea despre noua sa carte, „Anii urii”, care nu era publicată la vremea aceea, dar între timp a fost scoasă pe piață. Interviul e de prin toamna lui 2018, dar se potrivește atât de bine cu ceea ce trăim acum. Nu știu dacă respectiva profesoară a selectat textul în mod intenționat, ca o trimitere la situația actuală, pentru că nu ne-am oprit să facem un comentariu ideatic asupra lui. Dar, pentru mine, perspectiva acestui om a fost o bucățică necesară dintr-un puzzle. Și nu cred că am ajuns la ea… întâmplător.

Da, probabil că ar trebui să cumpăr cartea.

Horia Roman Patapievici:

„Întrebarea este: unde se articulează ura în formularea pozițiilor publice ale oamenilor? Pentru că ura apare ca un mediator sau ca un intermediar între ceea ce gândește omul şi felul în care el își socializează opiniile: analizată în funcționarea ei, ura îmi apare ca fiind interfața prin care opiniile oamenilor devin publice. Or, care e geneza ei? În orice societate normală, oameni diferiţi ajung să aibă opinii diverse privind diferite chestiuni de interes public. O societate normală este societatea în care poziţiile ireconciliabile se pot exprima în spaţiul public fără transformarea în duşmani a celor care le împărtăşesc. Ce înseamnă asta? Înseamnă, într-o societate normală, că cel diferit nu este automat transformat în inamic, iar adversarul nu devine, pentru că este opus, un duşman cu care nu se poate coabita. Dimpotrivă, în societățile în care apare ura, ca mediator între opiniile private și socializarea lor în convingeri publice, adversarul este imediat confecționat ca dușman. Asta înseamnă că nu mai poţi ajunge în situaţia de a spune „suntem de acord că diferim în această privință”, „we agree to disagree”, și ne putem vedea de treabă păstrându-ne și respectul de sine și admiterea diferenței celuilalt.

Prin ură, momentul în care dezacordul este constatat este imediat urmat de constatarea că dușmanul există, iar existența lui nu ne mai lasă să dormim liniștiți. Ura este cea care transformă adversarul în duşman. Și, cum esența dușmanului este că nu se poate trăi cu el în același spațiu, pașii următori sunt diabolizarea lui publică și apoi exterminarea lui: la început simbolică, prin distrugerea imaginii sale publice (ceea ce în cultura juridică anglo-saxonă se numește „character assassination”), apoi efectivă, prin eliminarea sa dintre vii, adică dintre oamenii frecventabili.”

Sursă text citat aici.