Ca pentru majoritatea oamenilor (las loc și de oareșce excepții, că cine știe), anul 2020 a fost, din punct de vedere mental, ca o întindere prelungă – și prelungită! – de arc. M-am trezit peste noapte „legată” de calculator (legați de fapt, dar să vorbesc aici doar în numele meu) pe cel puțin două fronturi majore: serviciu și cursuri la facultate, în an terminal. Nu mai zic de volumul sporit de muncă, pe un fundal de presiune psihică generalizată, de care nu aveai cum să faci abstracție.

După aproape un an de stat cred că mai bine de 90% din timp în casă, în 2021 am început să mai ies. Nu doar la magazin(e) sau în plimbări prin cartier, ci și la câte o cafea (bine, câte două) cu prieteni, majoritatea foști sau actuali colegi de „școală” (din clasa I până acum, la master). Pentru că am înțeles că, dincolo de transferul de cunoștințe, o bună parte din savoarea experienței facultății a stat, de fapt, în interacțiunea cu oamenii. În atmosfera aia faină care se crea nu doar în pauze, ci și când stăteai cuminte în bancă, fie că erai absorbit de curs, fie că mai râdeai pe înfundate la câte o glumă șoptită cu colegul (sau colega, în nouă cazuri din zece). Toate aveau farmecul lor – și asta a lipsit cel mai mult în izolare (n-o pun în ghilimele, fiindcă fix așa a fost).

FORMA Coffee o știam de dinainte de pandemie, dar anul ăsta mi-a devenit și mai dragă, pentru că mi-a redat ceva ce mi-a lipsit atât de mult. Să merg acolo a fost „cadoul” pe care mi l-am dorit de ziua mea – și m-am bucurat că s-a putut, chiar dacă la vremea aia trebuia să am cu mine nefericita declarație, puteam sta doar afară și era o zi destul de rece, în care a mai și plouat. Treptat, m-am obișnuit să merg cu regularitate, pentru doza (bi)săptămânală de cofeină și socializare. Așa se face că anul ăsta am mers la cafenea mai mult decât în toată viața mea de până acum – și cred că am ajuns și eu să înțeleg pasiunea scriitorilor și oamenilor de cultură de odinioară.

În tot timpul ăsta am avut, pe undeva, gândul că trebuie să mă bucur de libertatea (cu iz pregnant de temporar) pe care o redobândisem. Deși bănuiesc că trebuia să mă aștept la ea, vestea obligativității prezentării certificatului verde în restaurante și cafenele m-a lovit ieri în moalele capului. Cu doar o seară înainte fusesem la FORMA – și mă bucurasem, ca de obicei, de latte-ul cu caramel sărat, acompaniat de o discuție antrenantă. Într-un plan psihic secund mă izbise, însă, la un moment dat, un sentiment ciudat, inexplicabil, de… irealitate.

M-am lipsit până acum (chiar eu singură) de niște lucruri în viață și uite că am supraviețuit, însă restricția asta chiar mă supără. Nu că eu n-aș fi în stare să-mi fac o cafea acasă (deși nu s-ar compara), dar valoarea unui loc nu e dată doar de stricta lui utilitate, ci și de experiențele pe care ți le oferă și pe care le înmagazinează. Și, da, o să-mi fie dor. O să tânjesc după adevărata normalitate. Probabil că o să mai trec să iau o cafea „la pachet”, pe care să o beau în parc. Sau pe bancă, la Fântâni, la Universitate. Cât s-o mai putea și asta.

Morala? Enjoy things while you can…

Sursă foto: Pixabay.com