Mi-aduc aminte de verile leneșe din anii de școală, în care aveam timp să mă plictisesc. Timp să mă satur, după ore și ore de stat singură, de liniștea (prea?) așezată a apartamentului cu două camere în care locuiam – o expansiune organică a încremenirii caniculare de afară. (Spun caniculară pentru că lumea se plângea de căldură și pe atunci; comparativ cu acum, însă, termenul mi se pare prea îndrăzneț.)

Aveam timp să ascult muzică pe cele două-trei canale specializate de la televizor, să mă uit pentru a nu știu câta oară la Sailor Moon, la Anne of Green Gables sau, de ce nu, la câte o telenovelă favorită (hei, până și Umberto Eco se declara fan al actriței Andrea Del Boca!). Aveam timp să citesc ce mai puteam găsi prin biblioteca alor mei – nu prea ofertantă, din păcate, deși avea câțiva autori buni (Dostoievski și Tolstoi fiind, atunci și acum, „preaiubiții” tatălui meu).

De petrecut timpul cu cele (vreo) două prietene nu prea putea fi vorba pe timpul verii, iar de stat „la copac”, seara, cu adolescenții din vecini, nu eram amatoare. Chiar și perioadele petrecute la bunica, purtau, oarecum, amprenta acestui amalgam de melancolie, dor și singurătate. Cred că cel mai palpitant lucru la care puteam spera pe atunci erau câteva zile la mare – în care bălăceala și strădania de a învăța (de una singură) să înot reprezentau, de departe, zenitul.

În rest… gânduri, vise, tânjiri. Senzația unui ceva care urma, care trebuia să se mai întâmple.

Așa că, în micul meu oraș din drumul spre mare, aveam destul timp, în vacanța mare, să mă las cuprinsă, la un moment dat, și de tristețe – și să încep, înainte de 15 septembrie, să duc dorul școlii.

Bineînțeles că de o asemenea vară n-am mai avut parte de (mai bine de) 15 ani. Din asta de acum s-a scurs deja o lună – și o săptămână! Iunie s-a făcut nevăzută cu încordarea sesiunii de la master, iar acum mă așteaptă noi „heirupisme” la lucru, pentru a recupera chestiunile rămase restante. Cam de acum patru ani, de când am revenit la facultate, parcă o duc dintr-o sforțare în alta, tot pendulând între examene și sarcini, uneori extra, la serviciu. Am senzația că nu se termină bine una, că și începe alta. Așa că zilele, săptămânile, lunile se topesc unele în altele, formând o linie continuă, căreia nu-i mai știu nici capul, nici coada.

Iar anul trecut, 2020, a dus lucrurile la un cu totul alt nivel. A spulberat, a înghițit de fapt, chiar și micile momente de respiro din toată goana asta: interacțiunile cu oamenii. Nu tu întâlniri (întâmplătoare sau planificate), nu tu stat la povești față în față, nu tu ieșiri la cafea – sau în parc, sau la mall, sau mai știu eu pe unde. Parcă viața întreagă a fost redusă la pariul pe o singură carte, ea însăși esențială doar pentru supraviețuire: munca (la pachet cu cele strict necesare ei, respectiv mâncatul și dormitul).

Anul ăsta trebuie să recunosc, însă, că lucrurile parcă s-au mai aerisit puțin. Presiunea masivă a productivității, cuplată cu cea a omniprezentului online, e tot acolo, dar parcă au început să reapară, pe ici, pe colo, momentele de… viață. Cu tot cu virusul ăsta infam, mai poți visa, azi, la o ieșire cu prietenii, la o vacanță. Cu ceva eforturi de a mă desprinde de sarcinile de zi cu zi, din care mereu pare să rămână ceva încă nefăcut, am început și eu să mai ies, deși nu atât de des pe cât mi-ar plăcea. Iar cafeneaua de la Universitate e tot destinația favorită.

Desigur că diferența de ritm dintre verile de acum și cele de odinioară se poate datora și unui factor pur subiectiv, cum este înaintarea în vârstă – corelată cu înmulțirea aferentă a responsabilităților. Cred că există, însă, și un (cumul de) factor(i) obiectiv(i), extrinsec(i). Astfel, deși sunt și eu racordată la (sau, mai degrabă, legată de) tehnologie, sunt perfect de acord cu observația pătrunzătoare (și parcă profetică!) a lui Jung:

„Îmbunătățirile îndreptate înainte, prin metode noi sau gadgeturi, sunt, ce-i drept, convingătoare pe loc, dar în timp devin îndoielnice și sunt în orice caz scump plătite. Ele nu sporesc nicidecum tihna, mulțumirea sau fericirea în general. Sunt de cele mai multe ori îndulciri caduce ale existenței, ca de pildă, măsurile de scurtare a timpului, care, din păcate, nu fac decât să accelereze ritmul și astfel ne lasă mai puțin timp ca oricând. Omnis festinatio ex parte diaboli est – orice grabă este a diavolului – obișnuiau să spună vechii maeștri.” 

Așa se face că, dincolo de răzlețele bule de aer din densa plămădeală a existenței de după 2000 se simte, parcă din ce în ce mai pregnant, anticul fugit irreparabile tempus. Sau poate ar trebui să zic fugit celerius (et celerius…) tempus.

Printre și peste toate, însă, am aceeași senzație: a unui ceva care urmează, care trebuie să se mai întâmple.

Sursă text citat: C.G. Jung, „Amintiri, vise, reflecții”, București, Humanitas, 2020

Sursă foto: Pixabay.com